luni, 31 decembrie 2018

Idealism

 I will be ok..
I'm telling you now.
Anxiety got the best of me at this time
But, soon it will pass,
Like,this cold cold winter
Of my soul,
That is entering a lifetime spring.

And even if it passes,
Not by, but through..
And my heart seems to want
To crack my torso
And run off into the mountains,
To hide in a bear's chest,
It's not a hope ,
But a knowing,
That my dreams are right here,
In front of me,
Patiently waiting for me to open my eyes.
And as my heart is winding through love,
My feet are building
Another and another step
As they climb stubbornly,
On this ladder of all possibilities.



joi, 27 decembrie 2018

Lut

Scriu și citesc,
Citesc și scriu
O galaxie de substanță
Scăldată-n înțelesuri care,
Anevoios și  de-ncărcată nuanță
Apucă să croiască simțirilor, veșminte.

Atunci când vrei s-așterni, adulmeci, 
Impulsul te cotește să-i dai formă.
Când vrei să vezi ceea ce simți, 
Pui un cearceaf alb, pe o fantomă.

Duhul acelui nou cuvânt,
E chinuit ca lutul galben din pământ.
Din groapă și până la ulcior,
A mâinilor vibrație începe cu un dor.
Îl simți, îl pui în gând și îl frămânți.
Atunci când vrei să îți auzi doina, încet muzica ți-o cânți.



Inim-ținti-rim

Cugetul îmi e ademenit
                                 De uitarea uitării.
În suflet mi-a rămas o anamneză,
                                 Din valea văii.
Nu-mi pare că pot să-i pun contur
                                 Simțirii simțirilor
Fără s-ajung ca un conjur,
                                  În cimitirul cimitirelor.
Acolo zace de decenii
                                   Mortul morților.
Așteaptă doliul sa îl termin,
                                   Iubitul iubiților.

Dar eu îmi simt suflarea, legată c-un blestem
De moartea vieții mele.
Iar cimitirul sfânt îmi curge
Lent și viu prin vene.
Și toate-aceste simboluri de sfârșit
Îmi cântă trainic pulsul.
                 Căci stând în valea văii, isonul meu e-apusul.




Tu

Astăzi, toata ziua te-am halucinat.
Cum te uiți în sufletul meu
Mult prea puțin curat,
Cu acea privire care trădează
O uimire ancestrală,
Din timpurile, când s-a uitat Adam,
Pentru întâia oară,
În ochii Evei.





marți, 25 decembrie 2018

Suferința

Tu vrei să știi, că îi simt mult!
Ea m-a învățat cum să fiu
Și ce să cred despre viață.
E singura care m-a legănat o eră,
M-a alintat cu înțepătoare brațe.
A fost mereu pregătită să mă prindă în plasa ei, atunci când cădeam răpusă de vreun ideal.
Când toți ați făcut ce știam de la început că veți face,
Am rămas noi.. urlând sau tăcute,
Cu grimasa autoprofeției sculptată adănc
Într-o scorbură, de crivățul timpului.




luni, 24 decembrie 2018

Ceva...

Oricât de mare învălmășeală de culori stinse găsești în curcubeul meu, 
Murdărit de intensitatea cu care țîșnește negrul din greul adâncului,
Săpat cu stoinicie de veșnica măcinătură,
Simt curățenia celui neatins de alfabet și nume.

Simt că dincolo de tot ceea ce mi-ai spus, de tot ce-am învățat, de tot ceea ce am citit,
De străduința tuturor de a defini tot ce există-n lume,
Plutește-n ușurința ei, ceva.. 
O scânteie, o forță, o contradicție, o siguranță, o luminiță, o cunoaștere fără de cuvinte.
O existență fără de sine.

Toxic







Când mă gândesc la tot ce am pierdut în viață,
Mi se strânge inima într-o convulsie puternică!
Și-mi taie respirația
Gândul ce mă bântuie continuu,
Că sunt un monstru.

Și din străfund, începe să colcăie-n spume!
Furia, tristețea, amarul,
Și-un plin de durere.

Și-ncep necontrolat să-mi calculez
Formula exactă, a drumului final,
Înnebunită de cocktailul toxic
Al acestui junghi brutal.




luni, 17 decembrie 2018

Musca

Astăzi, în timp ce privesc acolo unde mă uit de obicei si mă-tristez , e ceață.
Nu mai e acel înspăimîntător nimic, acel întuneric, acea gheață.

Tu știi cum e sa vrei ceva dar doar puțin?
Și cred ca ar fi mai bine să nu vreau deloc!
Macar aș avea un singur gând pe care să-l susțin!

E ca o muscă, ce-agățată-n firul de păianjen.
Zboară si se zbate-nebunită
Și nu știi, oare scapă?
Sau degeaba se agită.

Așa e locul unde mă uit de obicei, când mă-ntristez,
Astăzi e ceață, nu e-întuneric.
Dar sunt și zile însorite,
Invăluite de un spasm feeric!
Puțin nervos într-adevăr și uneori isteric,
Dar și plin de râuri aurite,
Iubire și daruri felurite.

Și după, iarăși, lin, tiptil...
Intră puțină brumă..
Și brusc! ca o furtună
Mi se transformă-n CIUMĂ!

Și poate atunci,
Când te gândesti...
Mă întelegi și tu
Când zic: decât să vreau puțin,mai bine NU!

De mult sunt supărată
Pe nemernica speranță!
O! Câte i-am mai pus pe oase!
Fără ea, eram de mult romanță...

Dar ea mă ține-n vise fără de final.
Ca musca-n firul des,
Cu aripile rupte de zbuciumul fatal.






luni, 10 decembrie 2018

Da, stiu..

Fumând o țigară, stau.
Și mă gândesc ce ar trebui să gândesc,
Și știu ce ar trebui să știu.
Și știu că am făcut ce trebuie
Și am scris ce am simțit,
Într-un târziu.

Și știu, că valurile dinăuntru,
Roiesc ca niște albine supărate
Pe prădatorul gând amar.
Ele îmi zumzăie obsedate
Să mor , să mor!

Și sunt mai multe voci, toate vorbesc!
Toate își spun povestea, isteric, actoricesc.
Doar una, vorbește încet și calm,
Neobișnuit de încrezător...  și rar.

Și evident îmi pun urechea interesat
De al ei ton mai... așezat.
Dar ce aud, ma cutremură din rădăcini!
Ea spune: Aceasta viață, nu e singura între spini!
Ai mai fost și vei veni!
Cu același elan naiv.

Aceasta ipoteză îmi curmă cutezător avântul.
Aș vrea să nu fi fost curios
Să îi ascult cuvântul.
Dar acum faptul e consumat.
Și orice încercare de a pleca de aici,
Nu are vre-un rost, în fapt.

duminică, 9 decembrie 2018

Jurnalul unui ne-mag

De ce a trebuit să vin aici ?
A fost dorința mea?!
Pentru că nu îmi place pe Pământ!
Caut! Caut altceva!
Și mă întreb constant:
De ce una, de ce alta?
DE CE, futu-i ?! De ce NAIBA?!
Și-adun! Și-adun!
Haine, lucruri.
Și umplu! Și umplu!
La nesfârșit stomacul.
Iar hainele nu mă mai încap
Și lucrurile nu mă satisfac.

Și tu stai, te uiți și-mi spui:
- Oprește-te din cumpărat, nu vezi câte ai??
- Și cine o să-mi umple? Tu, așa-i?!
- Oprește-te din mâncat, că ești sătulă!
Dar eu simt un gol gigantic și bag nervoasă în gură!
Și-mi spui:
- Calmează-te! De ce ești așa nervoasă??

(Atunci nervii se transformă-n isterie
Și mă urc cu picioarele pe masă!
Și sar! Și sar în farfurie!
Și mă gândesc DOAMNEE!!!!!!
Vreau să se termine.
Ce bine ar fi sa cad de aici
Cu tâmpla într-un topor!
Doamne,mi-ar fi mult mai ușor!
Decât să tot stau să contemplez cum ar fi să fie.
Fiindu-mi frică să mor in agonie
Și groază că cei care rămân,
Se vor simți ca mine acum
)

Și-atunci stau și-ngân, și-ngân... același gând păgân.
Iar tu mă întrebi:
- Poftim?
- A, nu ! era doar un suspin, de la prea-plin.
- Aveai dreptate, mă opresc din mâncat.

- M-am SĂTURAT!







vineri, 7 decembrie 2018

Post-mortem

Când negura cea deasă îmi strânge sufletul năuc
Și moare al vieții,ultimul sărut,
Atunci mă văd întinsă, cu buchetul strâns la piept, mireasă.
Calmă și senină ,satisfăcută în sfârșit,
De viață.