miercuri, 28 noiembrie 2018

Luminare

Când văd români de-ai mei isteți,
I-aș strânge toți în pieptul meu,
Să urc cu ei în zbor, semeț!
Și să-i arăt lui Dumnezeu.

Mi-e dragă vorba românească.
Mândră mult!
În inima, îmi cântă mut,
Ca nu e glas, ci e simțire!
N-are cuvânt.

Și când cuvintele se arată,
Asemenea-înțelesuri leagă
De-mi curg șiroaie pe obraz
De luminare, nu de necaz.

Și ochii spun povestea lor
De poezie, de proză și de dor..
Un dor, ce nu-l cunosc întocmai,
Dar când citesc pe-ai mei eroi,
Mi-e dor și mie-n rând cu ei
De codru și de sfântul plai.

Iar gura care râde largă,
În timp ce ochii uzi, sorb versuri,
Spune povestea-n care o fată,
Se bucură și râde scuturată
De-asemenea cuprins în care



Și ea, ar fi gândit atare!

Odă

Din umbra adâncilor mele tulburări, zic:

Trăiască abisul ce il simt
Când mă gândesc la viață!
Trăiască oceanul de întrebări!
Trăiască gândul că nu sunt destul,
Această socoteală ce mă-îngheață!
Toate acestea, m-au țintuit în cercetări.
Trăiască neputința mea de a-nțelege moartea!
O parte importantă a vieții mele.
Cu mare-înfrigurare am vrut să aflu, unde?
S-a dus o parte din a mea avere.
Căci fără ele nu-mi văd sensul,
Iar astazi, acesta este rostul meu.
Dar maine, cine stie?
Posibil ca să lepăd stăruința,
Sau poate... 
Poate voi continua mereu.
                                              

luni, 26 noiembrie 2018

Necondiționat

Mergând tăcut prin tine ..
Mă treceau adesea emoții ascuțite,
Făurite-n foșnetul frunzelor,
Ca un ropot de copite
Îmi năvăleau simțirea.
Sublime.

Tăcut, mergeam prin tine,
Săgetat în permanență
De-un fior de apartenență.
Pământul mă chema,
Stejarul îmi vorbea,
În inimă-mi curgea
Iubire.

Mergeam tăcut prin tine
Și am simțit, cum crește-n mine,
Sălbatecă ca o prerie,
Moale, fin-trandafirie,
Iarba.

Mergând tăcut prin tine,
Probabil într-o adiere
Vreo sămânță,
Mi-a căzut în piept
Și-a încolțit.

Iubita mea pădure, 
Aș vrea să intru-n tine
Și sufletul, să-mi lege
De rădăcinile tale
Veșnicia !


duminică, 4 noiembrie 2018

Strigăt

Ce ar trebui să știu și nu am știut,
Ce ar trebui să cred și nu am crezut,
Ce ar trebui să simt și nu am simțit 
Ce ar trebui să fac și nu am făcut.
Ce ar trebui să fie și nu a fost
Sunt toate lipsite de vre-un un rost!

O veșnică zvârcolire în același nisip
Încercând să acopăr rănile,
Deja cicatrizate de prea sfântul timp.
La suprafață a rămas escara,
În adânc țâșnește flacăra.
Urlă disperarea pentru ce am pierdut
Strigă durerea pentru ce nu am putut.