I-aș strânge toți în pieptul meu,
Să urc cu ei în zbor, semeț!
Și să-i arăt lui Dumnezeu.
Mi-e dragă vorba românească.
Mândră mult!
În inima, îmi cântă mut,
Ca nu e glas, ci e simțire!
N-are cuvânt.
Și când cuvintele se arată,
Asemenea-înțelesuri leagă
De-mi curg șiroaie pe obraz
De luminare, nu de necaz.
Și ochii spun povestea lor
De poezie, de proză și de dor..
Un dor, ce nu-l cunosc întocmai,
Dar când citesc pe-ai mei eroi,
Mi-e dor și mie-n rând cu ei
De codru și de sfântul plai.
Iar gura care râde largă,
În timp ce ochii uzi, sorb versuri,
Spune povestea-n care o fată,
Se bucură și râde scuturată
De-asemenea cuprins în care
Și ea, ar fi gândit atare!
